Era noapte. Mă întorceam acasă puțin obosit, trist, mergând și meditând la situația de acasă (mama era recăsătorită și avea mari probleme), la filmul pe care îl vizionasem, la prietenii mei, la viață. De fapt, nu mă puteam opri într-un punct, gândurile îmi zburau peste tot și nu se opreau nicăieri cu exactitate. Deodată, luminile de pe stradă și din cartier s-au stins și s-a făcut o beznă adâncă. Atunci am ridicat capul și am privit stelele, întreaga boltă cerească, și ceva straniu mi s-a întâmplat: m-am umplut de o uriașă putere la nivelul minții și inimii mele. Aveam impresia că acea putere venea de sus, de dincolo de imensa priveliște stelară. În locul acelei goliciuni sfâșietoare de mai înainte simțeam o pace și un sentiment nobil, înălțător, care mă stăpânea.

După ceva timp, luminile s-au aprins și am privit casele, observând un contrast între unele case mari, confortabile, cu garduri bune, și case mici, cu garduri prăpădite. Aveam impresia că văd un tablou al luptei pentru existență, încununată cu eșec sau triumf.

Apoi gândurile mi s-au întors de la acel sentiment măreț și nobil spre marea bătălie a vieții, această dramatică luptă pentru un loc de muncă și mai ales pentru a realiza ceva în viață. Au început să-mi revină în minte cuvintele unui prieten care credea că poți face multe lucruri rele ca să câștigi bani și să ieși din anonimat. Filozofia lui de viață, care mă atrăgea și pe mine pe atunci, suna cam așa: „Cine sunt eu? Un tânăr pierdut în marea masă anonimă a oamenilor care nu au realizat nimic care să-i facă celebri, și, lucru ciudat, ei se simt bine așa, neaplaudați la scenă deschisă de marea masă anonimă. Trebuie să ne dăm silințele să ajungem departe, în orice dimensiune a vieții, zdrobind tot ce ne stă în cale.” Un mod de gândire mai distructiv cred că nici nu se putea găsi pe atunci.

Am ajuns acasă. Mama stătea pe un scaun plângând, iar pe fotoliu era Ștefan, bărbatul cu care ea se recăsătorise. Gesticulând și strigând, prin fumul de țigară și mirosul greu de rachiu, se auzea vocea lui: „De nimic nu ești în stare, femeie nenorocită…” Urmă apoi un întreg șir de blesteme și înjurături, adresate când mamei mele, când mie. Auzeam răcnetele lui, iar în pauze, oftatul mamei.

Nu era corpolent; aș zice chiar slab, de statură mijlocie. Era totuși un om ager, iute în mișcări. Dar ceea ce impresiona era fața lui: părul castaniu cu câteva fire argintii, fruntea încruntată, ochii verzi din care izvora o lumină crudă, sălbatică — cred că alcoolul era de vină — obrajii palizi, cu gura mereu deschisă, țipând. Expresia feței lui în acele momente avea ceva grotesc, aveai impresia că o hidoșenie morală se distingea pe chipul lui. Deși nu era urât ca bărbat, fața interioară a diformității morale care i se oglindea pe chip îl făcea urât; de asemenea, era schimonosit din cauza băuturii.

Am simțit o mânie interioară, o dorință de a-l lovi, de a-l termina, de a-l ucide. Mă gândeam că, până la urmă, fac un bine omenirii omorând un astfel de specimen. După un întreg discurs în limbajul lui și al lumii din care făcea parte, s-a întins pe pat și a adormit. Era un caz fericit; de obicei o lovea pe mama, iar pe mine, când eram mai mic. Dar de când trecusem de optsprezece ani, devenea foarte rar violent; urla și gesticula, dar am văzut că avea o teamă în priviri.

Cineva care ar citi aceste rânduri ar putea crede că acest om era un fel de fiară, de demon. Nu era așa. Era isteț, talentat într-o meserie, de multe ori cu un comportament exemplar în societate. Dar punctul său slab era alcoolul și modul în care se manifesta după consumarea băuturilor alcoolice. Avea momente când puteai discuta cu el și, din tot ce mi-a povestit despre trecutul său, am înțeles că, datorită mediului în care s-a născut și a trăit, avea acele hibe groaznice în ființa lui. Uneori, lupta cu mediul se aseamănă cu situația unui om care urcă pe niște trepte de pe care coboară mai mulți oameni; în astfel de situații, dacă nu ești decis să urci, poți fi luat de valul mulțimii și poți începe să cobori.

După ce am stat puțin de vorbă cu mama, am lăsat-o și am ieșit în curte. În fața casei era un zarzăr mare, înalt. L-am privit, apoi am privit cartierul și casele — atât de multe se vedeau — iar la orizont, blocurile. Totul era cufundat în noapte. O noapte rece de noiembrie. Nu știu dacă răceala de afară, aerul nopții pe care îl simțeam în obraji, sau răceala din casă, unde lipsea clasicul foc sacru și cald al familiei unite, sau pur și simplu mânia și răceala mea interioară mă făceau să văd o realitate cruntă a vieții: sfărâmarea și diformitatea unor vieți care ar fi putut să fie frumoase.

De exemplu, viața mamei mele, care a pornit atât de minunat în dimineața vieții sale, începând școala de asistente medicale, însă, datorită unor circumstanțe nefavorabile, a trebuit să o întrerupă. Apoi, mai mult de douăzeci și cinci de ani, a lucrat la restaurant, mai precis în comerț, iar anturajul și influența mediului au modelat-o încetul cu încetul. Nu doresc să afirm că omul nu are libera alegere de a se opune influențelor rele, însă uneori lupta este foarte grea.

Întreaga mea ființă o simțeam, ca niciodată, atât de plină de răceală, de gheață otrăvitoare din punct de vedere moral. M-am întors, mi-am luat haina și am pornit din nou pe stradă, în noapte. Erau puțini trecători și mă gândeam că toți cei care trec pe lângă mine au, poate, noaptea lor de negură și gheață, din care se zbat să iasă și nu reușesc; nu se face lumină, nu vine izbăvirea, iar mâine va fi la fel.

Am ridicat ochii în sus. Nu mai era nicio steluță, doar nori negri care acopereau stelele. Dar undeva, sus de tot, norii s-au desfăcut puțin și a apărut o steluță plină de lumină. Apoi o altă despicătură între nori și o altă steluță. Minunea s-a repetat de câteva ori, apoi norii s-au închis iar, iar cerul a devenit atât de întunecat. Mă simțeam atât de singur, înfășurat în întuneric și răceală. M-am hotărât să mă întorc spre casă, așa abătut și nemângâiat, cu gândul că mâine va fi la fel. Dar undeva, în lăuntrul ființei mele, duceam acea lucire a stelelor care străluciseră printre nori; parcă îmi lăsaseră ceva în suflet.

Dar îmi aduc aminte acum de o altă noapte, când, la fel, mă întorceam acasă. Îmi aduc aminte atât de bine la ce mă gândeam atunci. Aveam cu mine o Carte — și ce bine îmi aduc aminte de acea Carte. Trecuseră doi ani, eram liberat din armată de câteva luni. Mă gândeam la cât de bogat sunt din punct de vedere spiritual, și asta mă făcea fericit. Oamenii îi vedeam așa cum ar fi putut deveni prin har și credeam, cu tot clocotul tinereții mele, că, dacă eu am putut să fiu transformat de Evanghelie, atunci toți puteau, bineînțeles, dacă ar fi dorit. Aveam o vie dorință de a propovădui Evanghelia. Descoperisem viața din belșug aici, iar pentru viitor, făgăduința vieții veșnice. Așa este când Îl cunoști pe Hristos la douăzeci de ani. Atâta fericire interioară a lăsat Bunul Dumnezeu ca omul cel păcătos să aibă atunci când se pleacă în fața măreției Celui Răstignit pentru păcatele noastre.

Dar să revin atunci și acolo. Înaintam cu pași vioi, eram tânăr, puternic, plin de viață. Îmi antrenasem corpul pentru a-l pedepsi pe Ștefan, dar Hristos a schimbat totul, absolut totul. Am intrat în casă și acolo era aceeași scenă pe care am descris-o în prima noapte. M-am apropiat de Ștefan și i-am vorbit despre Evanghelie. Iar în momentul în care îi vorbeam, valuri de putere caldă, iubitoare, născută din har în ființa mea, porneau spre el, atingându-l și iluminându-i conștiința, care începea să-l mustre. Am observat că avea totuși teamă de mine; probabil se gândea că poate joc teatru și vreau, de fapt, să-l bat. Însă, până la urmă, a înțeles că totul era real. Dragostea lui Hristos îl uimea, dar nu se decidea să aibă izbăvire din noaptea lui de gheață. Se zbătea, însă rămânea în aceeași stare, deși vedea calea cea bună pe care ar fi trebuit să meargă.

După ce totul s-a liniștit, am ieșit să fac o plimbare. Era o noapte de vară. Simțeam în mine flacăra vieții, a tinereții, arzând cu putere, acel clocot al tinereții unit cu puterea și plinătatea lui Hristos. Gândeam în felul următor: „Ce a fost rău în trecutul meu, El a iertat și a șters totul. Ce va fi în viitor? Nu știu. Dar de un lucru sunt sigur: dacă astăzi umblu cu Hristos și trăiesc pentru semeni, pot cunoaște adevărata măreție a vieții. Iar viitorul nu mă îngrijorează, pentru că am un loc în providența Sa minunată, iar cu ajutorul puterii Sale este ușor să trec prin marile bătălii ale vieții, răspândind pretutindeni o mireasmă de viață spre viață.”

La sfârșitul acestor însemnări, mă văd obligat să dau câteva explicații. În primul rând, nimeni nu trebuie să rămână într-un loc unde este victimă a violenței verbale sau fizice. Niciodată însă ura și răzbunarea nu vor aduce rezolvarea problemelor de violență. Întotdeauna trebuie căutat principiul Evangheliei de a răsplăti răul cu binele. Însă acest comportament creștin nu exclude posibilitatea ca un creștin să ceară ocrotire legală în situații de violență.

Cel mai important este să încercăm să ajungem la cel mai înalt ideal creștin: iubirea dușmanilor. Această întâmplare pe care am descris-o a fost ca un preludiu pentru ceea ce a urmat în viața mea. Mereu am fost probat la acest capitol, fie între oameni religioși, fie nereligioși. Însă testul a fost mereu același: să nu mă răzbun, să înțeleg că răzbunarea este a lui Dumnezeu, iar partea mea este să tolerez, să iert și să spun adevărul cu iubire.

Am fost influențat de gândirea și învățăturile despre viață ale unor oameni ca Abraham Lincoln, Tolstoi, Gandhi și Martin Luther King. Citeam într-o carte că, după ce Abraham Lincoln a ajuns președinte, prietenii săi i-au spus că este timpul să-și distrugă dușmanii, la care el a răspuns: „Dar dacă eu îi iubesc și le răsplătesc răul cu bine, nu credeți că astfel îi voi distruge, pentru că nu vor mai fi dușmanii mei?”

Nu este ușor să fii mereu la înălțime în fața acestei cerințe a Evangheliei — știu din experiență — însă se poate, privind la Iisus.

„Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.”

(Evanghelia după Matei 5:44)